...pentru ca il ador, pur si simplu il ador pe Testa.....
http://www.youtube.com/watch?v=fOu1vENjRIE
miercuri, 30 mai 2012
Despre cum au aparut ochii albastri....
Se intampla acum vreo 2 ani si 9 luni,cand doar doua liniute roz pe o "jucarioara" de plastic, ca o carioca, ne facea cei mai fericiti oameni de pe pamant...si ma tot uitam, daca nu cumva a doua e prea stearsa, daca nu e adevarat, sau poate ca este..n-ar trebui sa lesin, sa vreau sa mananc muraturi si pepene rar din Asia de Sud , prima pe stanga, sa am bufeuri si greturi alese, sa vreau sa-mi strang barbatul de gat ca nu e papaya suficient de rece, sa nu vreau ce ar trebui sa vreau si sa vreau ce n-am vrut vreodata?
Ei bine, nu! Erau roz, foarte roz liniutele paralele care ne conduceau catre ceea ce avea sa fie cel mai frumos si mai intaltator dintre sentimentele pe care le traisem pana atunci...si din acel moment, am stiut ca este adevarat.
Si asa a inceput totul...ca si la tine sau la tine sau la ea, cu intrebari, ganduri, liniste interioara multa, promisiuni si sentimentul permanent ca DOAR tu treci prin asta si ca DOAR tu faci cel mai frumos lucru de pe pamant....
Si a trecut vremea, mai repede sau mai incet, depindea mult de cum doaream sa o percepem, si a trecut bine...si a venit termenul "de livrare" la domiciliu..al baietelului -caci asta era- fara doar si poate, in ciuda celor doua liniute roz care au derutat-o rau pe mama, derutata din nascare...Si cand a venit ziua cea mare, ce se gandi ea, mamuca cea inteleapta? S-o ia de dimineata cu maturica si farasul, cu mopul si galeata, cu toate sticlutele de detergenti si alte bazaconii pentru curatenie, si sa dea una/doua/trei/ nenumarate ture prin casa si sa mai faca putin curat, nefacut de ..mmm.....ieri, parca?....Si curat se facu....Apoi sa faca piata, care ce-i drept e in fata blocului, si sa cumpere de-ale gurii si s-aduca acasa "lapte-n tate, drob de sare in spinare" si sa gateasca si cate si mai cate....Si cand sa ia un loc, pe la vreun 4 si ceva dupa amiaza, ce sa vezi...parca ma-nteapa sau parca ma doare sau parca o fi ceva sau..nu, n-are cum, mai e mult pana acolo....mai e, pai, cam cat mai e? cam una doua trei ore...noooooooooooo, nu se poate, trebuie sa urlu si sa tip si sa ma tarasc si sa simt ca sunt femeie....si s-a facut de ora 8 jumate seara si cu barbatul proaspat venit de la treburi serioase, in pragul usii, am incercat sa maschez neputinta de a mai sta in picioare....Si in ciuda rugamintilor lui de a pleca la spital, mamuca nu si nu...ca ea vrea dus si vrea par curat, senzatie de prospetime, si uscat, senzatia protectiei, cu feon-ul, nu asa, oricum....Si, cum sa te pui cu ea? Ea care a stiut ce a fost mai bine pentru corpul ei si care n-o sa regrete niciodata nimic din ce a facut atunci si care ar mai face oricand exact acelasi lucru....Printre respiratii, inspiratii, feon-uri, stari de yoga, actualitati, privire incetosata, sot grabit, sotie/mamuca nepasatoare si negrabita in ale plecarii catre spital...dam totusi sa iesim pe usa, mai mult cu forta...a sotului, desigur...si sa intram in masina..unde sa stam daca putem..cum sa putem daca baiatul era aproape in expulzie???
Si cate si mai cate, frumoase toate, de altfel....ne-a dus soarta la spital, caci asa trebuia sa se intample...si de acolo, totul a durat fix 30 de minute....cu inregistrare la camera de garda, cu verificari, controale, medic rezident aflat pe acolo, din intamplare, poate, sau nu, eu nu cred in intamplari si coincidente...medicul meu nemaiavand timp sa ajunga la nebuna.....Si s-a intamplat pur si simplu, calm, decent, cu tarie de caracter si cu gandul permanent ca totul o sa fie bine, pentru ca asa a fost mereu....Si au aparut ochii albastri,mari si luminosi asa cum sunt si acum si a plans putin si incet asa cum o face si acum si a tacut imediat cum a venit pe pieptul meu....exact cum o face si acum....si de atunci am ramas cei mai fericiti oameni..
Si NU, nu e atat de greu pe cat pare, NU, nu doare atat de tare pe cat se spune, NU, nu e deloc complicat, daca tu nu vrei sa complici situatia si NU, nu conteaza nici doctorul nici asistentele pe care urmeaza sa le cunosti in cele cateva zile cat stai la spital...si NU, nu banii conteaza cel mai tare, NU numele spitalului sau faima numelui obstetricianului....conteaza cine poti fi tu in acele momente...
Si DA, as mai face-o inca o data, inaintea multor altor lucruri pe care le consider esentiale, si inca o data...caci tare e dulce gustul degetelelor de copil si mirosul crestetului care mananca lapte matern.....
Voi continua povestea cat de curand, sunt multe de spus si frumoase aproape toate...
Asa eram noi demult, tare demult..
Ei bine, nu! Erau roz, foarte roz liniutele paralele care ne conduceau catre ceea ce avea sa fie cel mai frumos si mai intaltator dintre sentimentele pe care le traisem pana atunci...si din acel moment, am stiut ca este adevarat.
Si asa a inceput totul...ca si la tine sau la tine sau la ea, cu intrebari, ganduri, liniste interioara multa, promisiuni si sentimentul permanent ca DOAR tu treci prin asta si ca DOAR tu faci cel mai frumos lucru de pe pamant....
Si a trecut vremea, mai repede sau mai incet, depindea mult de cum doaream sa o percepem, si a trecut bine...si a venit termenul "de livrare" la domiciliu..al baietelului -caci asta era- fara doar si poate, in ciuda celor doua liniute roz care au derutat-o rau pe mama, derutata din nascare...Si cand a venit ziua cea mare, ce se gandi ea, mamuca cea inteleapta? S-o ia de dimineata cu maturica si farasul, cu mopul si galeata, cu toate sticlutele de detergenti si alte bazaconii pentru curatenie, si sa dea una/doua/trei/ nenumarate ture prin casa si sa mai faca putin curat, nefacut de ..mmm.....ieri, parca?....Si curat se facu....Apoi sa faca piata, care ce-i drept e in fata blocului, si sa cumpere de-ale gurii si s-aduca acasa "lapte-n tate, drob de sare in spinare" si sa gateasca si cate si mai cate....Si cand sa ia un loc, pe la vreun 4 si ceva dupa amiaza, ce sa vezi...parca ma-nteapa sau parca ma doare sau parca o fi ceva sau..nu, n-are cum, mai e mult pana acolo....mai e, pai, cam cat mai e? cam una doua trei ore...noooooooooooo, nu se poate, trebuie sa urlu si sa tip si sa ma tarasc si sa simt ca sunt femeie....si s-a facut de ora 8 jumate seara si cu barbatul proaspat venit de la treburi serioase, in pragul usii, am incercat sa maschez neputinta de a mai sta in picioare....Si in ciuda rugamintilor lui de a pleca la spital, mamuca nu si nu...ca ea vrea dus si vrea par curat, senzatie de prospetime, si uscat, senzatia protectiei, cu feon-ul, nu asa, oricum....Si, cum sa te pui cu ea? Ea care a stiut ce a fost mai bine pentru corpul ei si care n-o sa regrete niciodata nimic din ce a facut atunci si care ar mai face oricand exact acelasi lucru....Printre respiratii, inspiratii, feon-uri, stari de yoga, actualitati, privire incetosata, sot grabit, sotie/mamuca nepasatoare si negrabita in ale plecarii catre spital...dam totusi sa iesim pe usa, mai mult cu forta...a sotului, desigur...si sa intram in masina..unde sa stam daca putem..cum sa putem daca baiatul era aproape in expulzie???
Si cate si mai cate, frumoase toate, de altfel....ne-a dus soarta la spital, caci asa trebuia sa se intample...si de acolo, totul a durat fix 30 de minute....cu inregistrare la camera de garda, cu verificari, controale, medic rezident aflat pe acolo, din intamplare, poate, sau nu, eu nu cred in intamplari si coincidente...medicul meu nemaiavand timp sa ajunga la nebuna.....Si s-a intamplat pur si simplu, calm, decent, cu tarie de caracter si cu gandul permanent ca totul o sa fie bine, pentru ca asa a fost mereu....Si au aparut ochii albastri,mari si luminosi asa cum sunt si acum si a plans putin si incet asa cum o face si acum si a tacut imediat cum a venit pe pieptul meu....exact cum o face si acum....si de atunci am ramas cei mai fericiti oameni..
Si NU, nu e atat de greu pe cat pare, NU, nu doare atat de tare pe cat se spune, NU, nu e deloc complicat, daca tu nu vrei sa complici situatia si NU, nu conteaza nici doctorul nici asistentele pe care urmeaza sa le cunosti in cele cateva zile cat stai la spital...si NU, nu banii conteaza cel mai tare, NU numele spitalului sau faima numelui obstetricianului....conteaza cine poti fi tu in acele momente...
Si DA, as mai face-o inca o data, inaintea multor altor lucruri pe care le consider esentiale, si inca o data...caci tare e dulce gustul degetelelor de copil si mirosul crestetului care mananca lapte matern.....
Voi continua povestea cat de curand, sunt multe de spus si frumoase aproape toate...
Asa eram noi demult, tare demult..
marți, 29 mai 2012
Inceputul...
....si ma tot gandesc si ma tot gandesc cum sa incep sa intru in aceasta lume virtuala pe care o urmaresc si pe care o savurez uneori, cum sa-mi conturez intr-un spatiu vast si atat de utilizat ideile si sentimentele, cum sa scriu despre tot ce mi-e drag, despre tot ce iubesc sau urasc mai mult...decat incepand de undeva...exact de aici si de acum...cu deschidere , sperand astfel sa cunosc mai multi ca mine sau exact pe dos. O fac pentru mine si pentru noi, pentru a mentine rotitele antrenate, pentru ochii mei caprui aparuti in viata mea de sub cel mai adanc radical cu putinta ...:) si integrati in sufletul meu cu cea mai usoara cu putinta usurinta-si nici macar nu-s poeta- si pentru cei mai albastri ochi din lumea mea, ochi de numai doi anisori, care-mi aduc linstea si furtuna zilnic, care ma-nvata si ma dezvata, care ma aduc mereu in acel punct in care vreau si trebuie sa fiu...in punctul central al familiei mele de unde vine si pleaca totul...
Mai e oare nevoie de mine aici? Pentru mine,da....sper sa va fac sa radeti macar o zi pe saptamana...macar cu o gaga mica, o duda de-a lui Stefan, posesorul ochilor albastri, sau pur si simplu, pentru ca am urcat in tramvai si am inteles -sau nu- de ce sa votez cu Dan Diaconescu , cel care o sa-mi da casa si masa si paine aleasa. Sper, in egala masura, sa las si imaginile cu noi sa vorbeasca de la sine..cu noi trei, cu sau fara perdea, cu painea noastra facuta in casa, cu proiectele, sperantele, implinirile si esecurile noastre...
Si mai sper sa nu ma judecati -nu de alta, dar eu o fac- ca nu scriu cu diacritice.... e doar o "defectiune tehnica", se numeste necunoastere suficienta a PC-ului....ne imprietenim noi candva, cumva...
Astia suntem noi, mai vechi mai noi...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)