Si ea, ca si el, a aparut lin si calm , asa cum ea a hotarat sa se intample,intr-o zi mare, cand taticul ei o astepta cu sufletul la gura....Nici cea mai programata cezariana din lume nu ar fi facut minunea asta...nici oxitocina, nici calciul intravenos, nici planurile de acasa, nici cele din targ, doar ea a hotarat ca e momentul..iar eu am fost acolo sa-i raspund.O prima mana de ajutor la nevoie. Si amandoua am facut o minune, care e vie si acum in mintea mea, imaginea ei langa fata mea dupa nastere este cea mai frumoasa fotografie a sufletului meu...fotografia asta nu se va pierde niciodata , are locul ei langa cea a lui Stefan care a stat pe pieptul meu...Linistea pe care am auzit-o cand ne-am atins e muzica pentru mine, e o melodie din acelea pe care le asculti si peste ani la fel de emotionat.
Dincolo de poveste, e si umor...
Luni, 15 iulie...continua discutiile intre mine si sot despre cum o sa nasc/nu o sa nasc maine...maine era o zi mare, era ziua lui si pe 16 iulie trebuia sa se nasca fetita..asa isi dorea. Eu, nu si nu, nu facem planuri, nu asteptam nimic, nu neaparat, poate ca ar fi mai bine/mai frumos sa aveti zile de nastere diferite. El, nu si nu, ai sa vezi ca maine nasti...Pfffffff. Dam sa mergem la cumparaturi sa se aprovizioneze mamuca cu de toate pentru maine, sa faca tort si tagliatele cu peste si inca un fel de paste si poate o prajitura cu crema de mascarpone cum ii place lui...dar cand colo, cica eu sa nu merg ca maine nasc....A inceput leoaica sa raga ca in jungla ca ea merge si coama leului s-a lipit putin de cap si a cedat. Si da-i si cumpara si da-i si ia si ajungi acasa si fa tort si pregateste pentru maine, fa planuri cum pregatesti aia si ailalta, stai cu Stefan, nani, nani, povesti; intr-un final ajung si eu la orizontala si cad intr-un somn adanc pana la ora 5:00...Ma ridic si nu apuc sa respir, ca aud: Ce-i? Mergem? Era vocea leului care dormise iepureste, probabil cu cheile de la masina sub perna..just in case..OFFFFFFFFF, potoleste-te, eu de colo, doar ma misc putin....Bietul de el stia ce patise prima data si nu mai avea incredere...dar eu stiam ca nu-mi doresc nimic mai mult decat sa fie ca prima data. Si ma asez la loc si mai trece o ora, ma ridic din nou , ies din camera, leul dormea adanc, doar ca de data asta trebuia sa mergem...eram atat de fericita incat nu stiam cum sa-i spun, stiam ca asta vrea si acum stiam si eu ca asta o sa se intample. Am intrat in camera si i-am soptit ca o sa fie cum vrea el, iar mirarea din ochii lui era asisderea uneia din ochii unui copil senin, acum nu mai era leu, era el...
Si ne-am aranjat si am plecat si am ajuns si cand medicul de garda mi-a spus sa merg la salon ca e inceput de travaliu si mai dureaza, ma gandeam..Hello, cum adica mai dureaza, adica o juma de ora, o ora , nu?? Adica dureaza putin, nu? Adica va arat eu voua cum nasc eu, cum sa mai dureze? Din acel moment totul a fost atat de real si de constientizat, incat lucrurile chiar s-au intamplat rapid, extrem de rapid. Nu pot sa nu compar momentul lui cu momentul ei, a doua oara a fost mai rapid si mai usor, dar mai intens si mult mai real, I WAS THERE si fizic , dar si cu mintea. Asistentele l-au chemat si pe el sa stea langa mine in timpul travaliului, lucru pe care nu l-am cerut si pe care nu mi l-am dorit niciodata in mod expres, linistea copilului cand a fost pus langa fata mea, doctorita care mi-a luat capul in palme, m-a pupat pe frunte si mi-a soptit ceva frumos la ureche, tot firescul intregului proces, mi-au dat aripi si am zburat sus sus sus pret de ore intregi. Si dupa, totul a fost doar despre noi doua, apropiere, atingeri, liniste..Am refuzat sa-mi fie luata noaptea pe motiv ca ar trebui sa ma odihnesc...o sa ma odihnesc, am timp, peste ani o sa ma tot odihnesc. Si am tinut-o langa mine in pat si intrau asistentele si-mi spuneau ca nu fac bine ce fac, dar nu-mi pasa...si fetele din salon isi luasera bebelusii in pat si, cumva, eu eram "vinovata" pentru asta, dar nu-mi pasa; si au fost doua-trei nopti grele,albe albe ca o coala de hartie, dar nu-mi pasa; am refuzat sticluta magica cu lapte praf si am tinut-o langa sanul meu mereu si ne hranim in continuare asa si cred ca asta e magie. Incununarea acestei experiente a fost cand Stefan a venit la spital si a pupat-o pe frunte si mi-a spus: Mami, ce mica e!!!! Si de atunci tot asta face, sta langa ea, se minuneaza, o pupa, iar ea este o oaza de fericire cand il vede.
Au trecut 3 luni de atunci , dar totul este atat de real inca in mintea mea si deja mi-e dor....
Ai de mine, Ano... chiar asa lovesti la sentiment...
RăspundețiȘtergereFoarte frumos ! Ma numesc Flory si tocmai am publicat si eu un articol despre nastere pe :FloryNyck.blogspot.ro Poate va place 😘
RăspundețiȘtergere